Se poate observa cu ochiul liber, ca fenomenul femeii materialiste, fripturiste, ciorbiste, sau cum vreti voi s-o numiti este intr-o continua crestere.
La Tv, in reviste, in ziare, la radio, peste tot, vezi, citesti, auzi despre fete pline de potential (tzatze, buci) care o ard cu mosi a caror avere nici macar nu si-au pus vreodata problema ca ar putea sa le-o estimeze, de fapt, nu cred ca stiu sa numere atat de mult. La ce le foloseste cand ele au acel simt ce le ghideaza si le dicteaza cand anume e momentul sa paraseasca subiectul pt un altul mai bun?…exact asa cum face pisica cand realizeaza ca stapanul nu ii mai ofera aceeasi cantitate de hrana. De aici si pana la aparitia fenomenului kitsch nu e decat un pas. Si uite asa, majoritatea purtatoarelor de vagin, care au descoperit din frageda pruncie ca daca te vopsesti un pic pe muian, esti mai frumoasa, cauta barbati “draguti” care sa le “plimbe” si pe ele, sa le ofere acel “ceva”, de care probabil mamica lor nu a avut parte. “Ce rost are s-o arzi aiurea in saracie cand ai atatea perspective?”
Si plm…stau si ma gandesc ca pana si proasta aia din “Luceafarul” visa la un “mandru tanar”, nu la vreun barbat impotent de varsta a treia care de-abia poate sa accelereze masina lui luxoasa…

Gandurile unei pisici:

“Am locuit cu prietenii mei care tineau magazinul aproape un an si de la ei am trecut la altii noi care venisera de curand in cartier si care aveau o bucatareasa extraordinara. Cred ca as fi putut fi foarte multumita cu acesti oameni , dar, din nefericire, s-au ruinat si au trebuit sa renunte la casa mare si la bucatareasa si sa se mute intr-o casuta, iar eu nu aveam chef sa ma intorc la o astfel de viata.
Ca urmare, am cautat o noua perspectiva. Nu departe locuia un batran ciudat. Oamenii spuneau ca este bogat, dar nimeni nu-l inghitea. Era facut altfel decat ceilalti oameni. Vreo doua zile am intors problema pe o parte si pe alta in minte, iar apoi m-am hotarat sa fac o incercare cu el.
Fiind un om singuratic, ar fi putut face mult caz de mine, iar daca nu, puteam pleca.” (Jerome K. Jerome)